Lunecuș.
Albiș.
Alune.
Cu lumina
când mă-ntunec
Și cu zorii
când mă cert,
Când cu
nopțile nu iert
Nici cu
zilele dormite
Sau cu
serile tihnite
Diminețile
din prânz.
În galopu-i
ca un mânz
Timpul sun-a
gol de sticlă
Ca ecoul
infinit
Al unui
picur de ploaie albastru,
Într-o baltă
viorie.
Masculinizată
acolo, fix acolo.
Albastru
feminin
Ca ochiul de
madonă
Că doar nu-i
negru,
Ca ochiul de
geniu frumos.
Sau dacă-i
arătos nu-i geniu?
Au e vreun
prost cu mofturi
De curtezan
amorezat?
Un Don Juan
emancipat
Puțin mai
roz ca nuca verde
Și mai solid
ca un perete
Când vine
vorba de minciuni
Croite parcă
din străbuni de limba-i
Plută de
venin dulceag...
„Hai,
fată...stai pe prag
Să vină cin’
ți-e drag
Și de ți-e
drag sfârșitul,
Sărut-vei
infinitul
Cu picur de
ploaie negru,
Ca ochiul
celui ce te-ngroapă
Ba chiar
binevoitor”
Că în amor
dacă-i omor,
E artă...
Fie și-o
ceartă de nu-i sacralizată
De-o împăcare
formală
Și-o luați
în derivă...
Nu are rost.
Și când
te-ntrebi dacă a fost
Pe lumea
asta ce s-animă
Cu limba-i
moartă anonimă
Vreun suflet
care fără rost
A pătimit ca
geniul prost,
Cu o mișcare
unanimă
Îți va
răspunde vidul
Că geniul e
doar mitul
Ce toți cei
slabi crează
Când mintea
se retează
Și nu se
vede gândul
Ci numai
trupul slut
Că-n cărnuri
nu încape
Eternul
absolut.
