Ce beznă e și ce-ntuneric...
Și ce lumin-a fost cândva.
Vai!... Ce pustiu...
Și cât feeric
Și ce lumină mai era.
Hera se-mbracă în negru.
Poartă doliu întru vecie...
Selen-accesoriu funebru
Și Apolo cântă ce știe.
E liniște-n orașul ce geme
Betoanele-i crapă sub soare
Nici el nu e, parca se teme...
Se-ascunde c-o mică pudoare.
Doar câinii... Orașul e vânăt,
Orașului trebe-o chemare
Fantome cu inimi tresaltă
Fantome ce dau din picioare.
O apă ce curge se simte strident
Dar nu este nimeni s-audă
Orașul vuieste dement
Și suflete guri își astupă...
Copacii cu crusta pătată
Frunzișuri și ierburi și flori...
Norodul vorbește de-odată
Și umbra astupă comori.
Sudoarea picură din plete brunete
Și calul îi este în trap,
Călăului a mii de fete
Gânduri vâlvoi îi curg din cap.
Puternic, sufletul din el
Aleargă mai departe
Pe când mort calul s-a oprit
Fetițe plâng necoapte...
Boboc se naște, tot brunet
În inima copilei
Șoptirea răului inert,
Răsunetul idilei...
Să semene cu ea
Nu-i cum
Se da chiar de pomană
Și călărețul e pe drum...
Copilul i-e o rană...
"La umbra gândurilor mele,
Adăpostindu-te-ai plecat.
Te-au gâdilat în talpă stele
Și Luna-n palmă te-a-nțepat.
Te pot cuprinde între palme
Ș-apoi să las să te strecori
Pe când, cu aripile calme
Te-nalți în triluri de cocori...
Nucii ne cântă. Armonie.
Amadeus plantează lăstari în pian
Când fructele cad pe hârtie,
Viorile cântă la geam.
Nu vreau să pleci
Ci dă-mi doar pace.
Verset în blancuri de priviri,
Un răget din funduri de baltă
Se sting în ape clipociri...
De te iubesc, mi-e cu iertare.
De te-am urât, îmi pare rău.
De-o fi să simți și dumitale,
Doresc să fii al meu călău.
Cu vorbele ca lațul,
Încet să mă-mpresori.
Să-ți simt în tremur brațul
Zbătându-se-n fiori...
Și să urci iar la stele
Și-n Lună să cobori,
Să crească viorele
În aur de scrisori.
Cutremurări de ape,
Oceane pline, mări
Să cânte, duse-n noapte
Cu glasuri de păsări...
Pământurile, munții,
Hotare și câmpii
Sărută albul frunții-ți
Și-ți dau în dar copii.
Austrul bate mândru.
Tu-l stingi dintr-o suflare.
Și eclipsezi Pământul
Cu ochii dumitale.
Columne-nalte tremur,
Soldații de hârtie
Se lasă morți de-a dreptul
Și Ielele învie.
Sunt spânzurată, parcă
De doruri ce nu-mi trec.
Urcați, toți cei din arcă
Din urmă ne petrec.
De îmi dați drumul doare,
De-l strângeți, reînvii.
Obrazu-ți e dogoare
Și genele așchii.
Mi-e milă de oricine
Ce nu-nțelege cum
Cu glasul tău, divine,
Mă duci pe-un ultim drum."
"Să văd cum am îmbătrânit
M-am săturat demult
Dar timpul trece liniștit
Și-mi pare că-i prea mult.
Am și albit pe la perciuni
Și fire negrele răzlețe
Aduc aminte de străbuni
Uciși în zi de tinerețe.
Îndrăgostit am fost cândva?
Iubit-am eu vreodată?
Cetate goală, inima
Și ușa-i încuiată.
Îmi ești frumoasă ca un nuc
Cu crengile-nșirate
Cu rădăcini ce te aduc
A fi naivitate.
Mai ciocăne o dată...
Puțin, încă puțin
Cât am să caut cheia,
În pun să mi-ți-o țin,
Să rup o creangă, numa'
Ca steag să mi-o anin.
Ești visătoare, doar.
Și eu visez. La tine
Când flori îmi pun în geam,
Parfumul li-e în mine."
În simfonii și în vertij
Cutremurat-s-a focul
Acum se stinge pe pietriș,
Cu apa și norocul.
Scântei și jar,
Cenușă-n prag,
Dictonul "Fiat lux"
-Ca fulgerul strălucești larg
Spre umăru-mi îngust
