Alune

Lunecuș.

Albiș.

Alune.

Cu lumina când mă-ntunec

Și cu zorii când mă cert,

Când cu nopțile nu iert

Nici cu zilele dormite

Sau cu serile tihnite

Diminețile din prânz.

În galopu-i ca un mânz

Timpul sun-a gol de sticlă

Ca ecoul infinit

Al unui picur de ploaie albastru,

Într-o baltă viorie.

Masculinizată acolo, fix acolo.

Albastru feminin

Ca ochiul de madonă

Că doar nu-i negru,

Ca ochiul de geniu frumos.

Sau dacă-i arătos nu-i geniu?

Au e vreun prost cu mofturi

De curtezan amorezat?

Un Don Juan emancipat

Puțin mai roz ca nuca verde

Și mai solid ca un perete

Când vine vorba de minciuni

Croite parcă din străbuni de limba-i

Plută de venin dulceag...

„Hai, fată...stai pe prag

Să vină cin’ ți-e drag

Și de ți-e drag sfârșitul,

Sărut-vei infinitul

Cu picur de ploaie negru,

Ca ochiul celui ce te-ngroapă

Ba chiar binevoitor”

Că în amor dacă-i omor,

E artă...

Fie și-o ceartă de nu-i sacralizată

De-o împăcare formală

Și-o luați în derivă...

Nu are rost.

Și când te-ntrebi dacă a fost

Pe lumea asta ce s-animă

Cu limba-i moartă anonimă

Vreun suflet care fără rost

A pătimit ca geniul prost,

Cu o mișcare unanimă

Îți va răspunde vidul

Că geniul e doar mitul

Ce toți cei slabi crează

Când mintea se retează

Și nu se vede gândul

Ci numai trupul slut

Că-n cărnuri nu încape

Eternul absolut.