Iasomie

S-a deșirat mărgeanul
Pe-ntins a Naturii domnie
Și s-a-ntrerupt concertul
Suavelor flori,
                     Iasomie.

Colaj de pasteluri ciudate,
Fereastra ce dă înspre vie...
Se-nșiră ș-atârnă brodate
Picturi și tablouri,
                          O mie.

Străjer de mistere spumante
Și stelele-i sunt colonie,
Șușoteli ce îi par perturbante,
Minciuni în pahar
                          De beție.

Copaci înnegriți de vâltoare
Se ciobesc și se rup, se așchie,
Ciori negre și croncănitoare
Ce se-adună cu stolu-n
                                   Câmpie.

În năvoduri o văd cum se zbate,
Prințesa-n costum de hârtie.
Se-ntinde cu aripi pudrate,
Se-neacă în apa
                          Zglobie.

Înmărmurită e-acum pădurea
Și apa lucitoare-n noapte e
Luna și-a mărit postura
Toaca sună-ntruna
                            Dar de ce?

Mistreții dau din frunze-n ramuri
Cu colți ce sunt plini de furie
Și vulpile sfâșie garduri
Iar parii pământul
                           Junghie.

E roșu acum răsăritul,
Apusul la moarte îmbie
A reînceput concertul
Macabrelor flori,
                         Iasomie.

Nucul barcă

Te-am părăsit fără să vreau,

Fără să știu măcar că pot,
Într-un colț mucegăit,
Plin de beznă și nimic
Și nu mă mai întorc.

Ce mut vorbești,
Copil brunet...
Că mic mai ești
Și crești încet.

Cât pueril se-ascunde-n oameni
Și cât nimic în viața lor,
Se duc în vis să strângă poame
Și nicăieri, când știu că mor.

Sterilă rază de lumină,
Păreri de rău târâși te-aduc
Și-n depărtări se-aud, surdină,
Cum cad pe ape frunzi de nuc
.
Cu degete subțiri se joacă
Salcia pe malul ud.
Dar nucul vrea să fie barcă
Ș-acum dansează-n valuri nud.

Colaps

Peste Ialomiță bate,

Luna vie-n vrerea sa
Și lumina-i lin străbate,
Pe câmpii se scurge-o stea.

Se adună de prin lanuri,
Se gătește cu maci verzi
Și pe luncă, fără planuri,
Se aud cum trec cirezi.

Gara, vechea melodie,
În paragină, „Drum bun...”
Cu batiste fluturate,
Geană-n geană pune-acum.

Dropia de mult nu este,
Ciocârlia, vis anost.
Amintiri descriu poveste
Despre cum demult a fost.

Verde, malul se despică,
Fete râd de dogma lui.
Au făcut azi caloianul
Și plâng toți la capul lui.

Ce cer...

Ce cer se vede,
Măi, Odin...
Și corbii-ți
Pleacă să se-mbete.
Când pe trepte-
Un șaolin
Strigă-n corn,
Ca toți să vin,
Și lumina să regrete.

Vai...
Ce cer e,
Măi, Tristane.
Vezi, Isoldo,
Soare nu-i
Parcă doar picuri profane
Ca ciocane
Cad prin cer
Din cui în cui.

Bat pe cruce,
Răstignită,
Vremea verii
Cea dintâi,
Școli de îngeri
De elită...
Iară vara stă pitită,
Ruptă-n sute.
Soare nu-i.


Nihil sub Solem novum
Dar ce cer nou
E sub Soare
Care nu-i.

Din coasta Raiului se rupe,
Ca din Adam
O Evă veche.
Stoluri, berze
Zboară rupte
Cu semințe să se-nfrupte
Dară Soare
Parcă nu-i.

Cerbi cu coarne de aramă,
Boi de aur s-au întors...
Iar lumina nu apare.
Soare nu-i.
Nici n-a mai fost.

Când?

Cand ochi inchid iar in visare,

Cand cant iar ce cantam la mare,

Cand gandu-mi pleaca calator,

Cand fara vlaga, simt ca mor,

Cand vreau sa ploua in nestire,

Cand nu mai am nicio simtire,

Cand bratu-mi tine pe al tau,

Cand viata-si are sensul său,

Cand bate ceasul jumatate,

Cand cade ploaie-n miez de noapte,

Cand pare ca se-nsenineaza,

Cand crezi ca-i noapte la amiaza,

Cand speri si speri, si vrei sa poti,

Cand lumea-i plina de netoti,

Cand este greu sa te trezesti,

Cand vrei sa inventezi povesti,

Cand iarasi zbori desi n-ai cum,

Cand vrei sa mergi pe un alt drum,

Cand tu zambesti desi n-ai vrea,

Cand nu-ti mai bate inima,

Cand cu foaia si creionul,

Cand cu sticla/ tirbusonul,

Cand iubesti fara sa-ti pese,

Cand mananci iar intre mese,

Cand voiai sa citesti ganduri,

Cand nu mai citesti printre randuri,

Cand muncesti din zi in noapte,

Cand n-ai timp decat de fapte,

Cand e prea multa lumina,

Cand vezi ca nu ai masina,

Cand creezi tot din nimic,

Cand constati cat esti de mic,

Cand ti-e mila de oricine,

Cand ai vrea sa fie bine,

Cand plangeai pentru nimicuri,

Cand te frigeai pe nisipuri,

Cand iar vrei si vrei prea multe,

Cand le vezi ca se dau culte,

Cand te joci cu jucarii,

Cand ai vrea sa ai copii,

Cand arunci cu vorbe-n vant,

Cand e noapte pe Pamant,

Cand din cer picura stele,

Cand rasar iar viorele,

Cand tambalele iti canta,

Cand faci planuri mari de nunta,

Cand ti-e dor de-o melodie,

Cand te scrii in poezie,

Cand dai viata pentru moarte,

Cand te muti din parte-n parte,

Cand pictezi pe toti peretii,

Cand razi mult, cat toti dementii,

Cand in perne-i aventura,

Cand iubesti prea mult natura,

Cand faci poze tuturor,

Cand nu mergi la coafor,

Cand te-mbraci cu haine scumpe,

Cand descult te plimbi pe punte,

Sau cand apa pe picioare

Te sărută de adio,

Marinarii canta-n larguri:

   „Sole, sole, sole mio!”

Simte...

Simte-mi inima de-aproape.
Pianist cu două clape,
Degetele nu-ți ajung
A cuprinde-n muzici dorul,
Ce ne-apasă din ajun.
Contopită-n partitură
Fericirea ți-o trimit.
Ceasul bate, nu mă-ndură,
Nu pot crede c-am mințit.
Dar tu iată, cum cu “Do-Re”,
Dorul tău necontenit,
Din a tale două clape
Îmi reproși că te-am iubit.
Coardele chitarei, mute,
Toate 6 la un loc,
Nu vor iarăși să mai cânte
Ca aseară lângă foc.
Iar vioara nu mai poate
Să privească înapoi
La altarul ce răzbate
Clipele cu umeri goi.
A vanilie miroase
Acest vag răsunet surd
Al tot timpului ce coase
Minutele care curg.

Poetul

Cutreierat mi-a gândul
Prin locuri neștiute
Și a zburat prin focuri.
Acum își spune oful
Și-mi cade lin pe frunte.

Iubesc la tine multe
Căci tot e puțin spus.
Creol cu buze fructe,
Înger frumos de sus.

Dorințe trecătoare...
Plăceri de un minut
Aș vrea să știu cât doare,
Să te iubesc mai mult.

Iar ochii-ți, mândre iazuri
De smoală sclipitoare
Privesc a mea făptură,
Scăldați în desfătare.

Obscur

Obscur neant,
Din infinit te frângi
Și în nimic te scalzi.

Ai înțelesuri fără logici.
Din coasta-ți dată de infern,
Se scurge un parfum de glorii
Ș-un sânge eroic etern.

Victoria-ți stârpită de lozinci
Se stinge încet, ca o stea
Iar mica oștire de cronici
Se uită-ngrozită la ea.

Arată-ne, tu, Românie,
Cum fără zăbavă te scoli
Și dă-ne, tu, voie a crede
Că toți putem fi bravi eroi!

Păsări de pradă îți zboară în glie.
Să cadă tot cerul pe cei
Ce fără a crede în sine
Se lasă-nșelați de mișei.

Și-ți fie numele mândru,
Căci asta-ți e scris, Românie.
Nu fiii-ți bătuți de soartă
Să lase amprente puternici
Pe mâlul din care se trag
A tăi dornici învățăcei.

Fă-ți drum doar din pietrele scumpe,
Spre-a cerului purpură slavă,
Căci munții ce-i reazimă norii
Gem sub mândre povere
Iar auru-ți fie cunună în a ta gravă durere.

Imnuri de glorii le saltă în vine
Fiilor străini de mamă,
Când suflete vuie în tine
Și nu mai aștepți doar pomană.

Amurgește-n Câmpia Română
Și clopote-ți bat tot departe
Iar ziua cea bună-ți e mâine,
Când începi tu să scrii altă carte.

A.m.

Am avut un pick-up și l-am lăsat să se împrăfuiască, crezând că va înțelepți.
Am avut un preș, din felurite hanțe, l-am spălat mâine și azi e încă umed. Unele au intrat la apă, altele nu.
Am avut și un prieten dar nu-i mai vorbesc. Am epuizat toate subiectele într-o zecime de secundă.
Am avut un dușman pe care am învățat să-l iubesc, că e singurul care îmi vrea binele. Timpul.
Am avut o sacoșă care s-a rupt de la cât nimic am cărat cu ea.
Am avut un pahar de diamant, aurit pe margini și cu picior dar mi-au trebuit ochelari așa că l-am topit și din aur mi-am făcut rame pentru lentile.
Am avut o lampă dar becul și-a dat demisia că Soarele din casa mea îl eclipsa.
Am avut o sobă care a înghețat.
Am avut un plic gol pe care l-am lipit și mi-e și acum frică să îl deschid să nu cumva să fie cine știe ce în el.
Am avut un copac uscat, cu muguri doar toamna și iarna înflorea zăpadă.
Am avut o brățară și am pierdut-o, că era slăbită încheietoarea de la lănțic.
Am avut o cheie care nu se potrivea la niciuna din ușile pe care voiam să le deschid.
Am avut o perie în puful căreia mă sufoc și acum.
Am avut o bancă într-un parc în care nu ai voie să mergi decât în mâini și n-am folosit-o decât atunci când am învățat să stau în cap.
Am avut un cuțit care a tăiat piatra pe durimea căreia voiam să îl ascut.
Am avut o lumânare care mi-a ars ferestrele.
Am avut un bibelou. L-am spart că se holba neîncetat la calendar și-mi aducea aminte că mâine plec.
Am avut o pasărepe un ram de măslin. Era un porumbel verde cu ochiii curcubeu.
Am avut o oglindă care s-a spart și-mi aduce și acum noroc.
Am avut un corp
și acum mă am pe mine.

Noii vechi. Vechii noi.

Noi doi, într-o căruță obscenă ce merge-n amonte, cu caii-n aval și fânul ce-i atârnă-n cer. Și Luna se miră că ne găsi în preajma ei, atât de umili, cerând parcă iertare fiecărei stele că am ascuns-o-n nori. Licărul fiecăreia în parte, doar distrăgându-ne din drumul nostru. Te liberezi de orice grijă, trăgând cearșaful negru, cu gaură la mijloc, peste întinsul ce ne-nconjoară. Nu avem ață să coasem gaura, de-abea ne-ajuns și nouă. Și nici petice nu mai avem că le-am folosit pe toate la reconstrucția deficitară a bombei cu ceas rezistent la sângele vărsat mai înainte.
Pereții ne-ngesuie și nu avem astâmpăr în goana după ciuperci. Doar ce-a plouat în mine cu iubire și tu ești paguba ce mi-a rămas.
Te storc de viață într-o lingură cu apă de izvor, s-o sorb cu poftă, ca să mor de prospețimea începutului ce-l reprezinți.
Ne pocim unul altuia numele, nu c-am mai ști și cum ne cheamă, nici nu mai vreau să-mi amintesc.
Petale de petunii pătate cu petrol în fața ușii casei noastre ce ne are-n grijă ca o cloșcă șchioapă ce nu ține pasul cu puii care-i cresc.
Ne-am făcut prea mari să mai încăpem în odăița atât de suficientă ieri.
Și mâine sigur stăm într-o odăiță puțin mai mare, cât să ne mințim că nu mai creștem prea curând.

Suntem imenși. Nimic nu ne cuprinde, nici noi pe noi nu mai putem acum. Doar unul pe altul dacă am insista, am putea să rupem cusătura ce ne desparte, adunându-ne.
Și astfel ne-am elibera, îngrădindu-ne ființa în bocet Apocaliptic și Pământul ar cădea în jurul nostru, fugind de noi, căci separați suntem iar mici și dispărem în fundul timpului, lăsând în urmă un ecou de tunet asurzitor.
Ne-ncetinim evoluția, alergându-ne în cerc pe mica fâșie ce a mai rămas din planeta noastră.
Te-mbrățișez, copile, că asta-i ce-a rămas din noi.
Nici nu știi cine ești tu,  nici eu nu știu, mă descopăr și-ți umbresc goliciunea. Ba chiar cresc mai mare și mă-mplinesc, dar cusătura mă ține încă și te cuprind în palmă, hiperbolizându-te-n sărut.
Lumina din fereastra spartă se-ngenunche-n barba ta și umbra cade perpendiculară pe restul de cusur din colțul gurii schimonosite în rânjet de bufon.
Ne-am cumpărat și un pian și ne-am mutat pe plaja goală, să îi cântăm nisipului ode de scoici și melci și sirene.
Avem și altă cas-acum. E mare cât să ne cuprindă. Mai are loc și un copil ca să se joace gol în tindă.
Dar copilul a plecat de groază că va crește și nu va mai avea loc în casa rămasă goală, adică plină de noi.
Avem și-un câine care latră dar vine și pleacă doar cu Luna. Și îl ațâță vântul, hoț de planuri, de-l face să se ridice-n două labe să ne mai aducă și nouă aminte de cât de puternic poate să fie.
Te pierd și te găsesc în fiecare clipă când sunt cu tine și te descopăr mai mare și mai frumos din cale-afară, de fiecare dată când clipesc.
Mi te repet în minte, să-ncerc să te uit, să mi te urâțesc. Degeaba.
Și te urăsc din toți rărunchii că e mai ușor decât să fi iubit vreodată.
Eu nu vreau flori și nici bomboane, mi-e dat să miros un trandafir de ciocolată aerată în fiecare zi.

Pompez viață în pneul spart al realității.
Mă zbat între patru pereți umani , durere de clepsidră, ce-și scurge-n sine, repetat, cu aceeași grabă de ceas antebelic, menirea.
Fredonezi memoria unei amintiri pe buzele tale-ncleștate în sărut etern.

Visceral.

Mi-am deșirat limba
Să-mi fac din ea eșarfă
Să mă feresc de vânt.

Și mi-am 'pletit din mațe
Un pulover călduros
Să nu mai dârdâi iarna.

Of, mi-am ciobit din oase
Furculiță și cuțit.
Nu mai am cum să mănânc
C-acuma mă feresc de frig.

De-acum și pân' atunci

   Te-am văzut dar mă fac că nu. Și tu te uitai la mine dar nu mă vedeai.
   Prea multe emoții de-o dată și iar am început să vorbesc fără noimă. Vorbesc, să dau impresia că sunt stăpână pe ceea ce îmi aparține, adică pe propria-mi ființă. Nu mai știu de mine. Simt că exist fără să trăiesc măcar.
   Ești mult prea mare în mica mea lume și eu sunt mică, mult prea mică să contez, mult prea mică să îți pese.
   Nu, nu sunt supărată, sunt doar uimită să te văd și de asta nu știu ce să fac.
   Te ocolesc “neintenționat”, deoarece mă copleșești și nu mai vreau să știu decât ce să îți spun. Mă ascund de inevitabil pe o plajă de oameni îmboșcănați și ștrangulați de fulare imaginare.
   Nasul îți e dev     poet și ochiii de-ntuneric pe-o față a luminii, îngrădite toate de fire ce îți definesc negre fața.
   Buzele par că nu ți-au zâmbit niciodată deși sprânvenele subtile ascund zile de râs bezmetic.
   Ești singur dar toți sunt cu tine. Fiecare persoană ce te înconjoară te completează cu fiecare suflare ce îți atinge din grabă chipul radiant.
   Iar eu sunt cu mulți care mă cunosc, dar nimeni nu mă știe. Nici tu nu mă ști deși aș vrea.
   Nu-ți înțeleg tăcerea. Nici nu vreau să încerc să mi-o explic fiindcă aș eșua înainte de a începe.
   Ești învelit în mister de geacă neagră și bocanci murdari.
   Parcă prea târziu trec pe lângă tine și-mi amintesc că vine iarna. Iarnă da-mi vei în simțiri căci îmi e frig în suflet și dogoarea ta mă încălzește, ca o sobă sihastră în pustiul îngjețat al durerii.
   Îmi zâmbești forțat, pentr-o secundă de parcă vrei să te ascunzi, să mă privezi de fericire. Vreau să mă ascund și eu cu tine, cu păr vâlvoi și vise-n brațe.
   Undele bătăii inimii tale, scut pentru focul ce zace în tine.
   Acum te văd doar de departe și cum privești în jos. Te țintuiesc deși-mi apari neclar, tremur și dârdâi și m-ai prins, îmbrățișându-mă cu ochii. Nu am putere să mă zbat și te privesc în continuare. Îmi părăsești, golită de esență coaja, grăbit să îți continui tăcerea.
   Te caut din ce în ce mai rar căci nu te văd. Nu te mai văd deloc. Poate nici nu te-am văzut. Dar tu mă vezi încă pe mine...
   Eu te-am pierdut.

   -Ce ai pățit?  Ești bine?
   -Da. Caut pe cineva în mulțime dar am și uitat cum arată.

   Acum mă cauți tu pe mine.

Pîr

Piranda piromantă pirotehnistă pirofobă face piruete pârjolind pârjoale piramidale pe pirostrii și foc de pir, piraților piramidei de pirită și pirargint din Pirinei, cu pireu de piridină, piramidon și piretrină iar piromanul pirpiriu din pirogă piruie pirotit și pironit de la atâta piroxidină

7,7 Teodora. Și cine sunt eu.

0,1 Mănânc zilnic ciocolată... Și e cam grav că dacă nu îmi iau porția zilnică mă simt rău.
0,2 Stau de obicei până noaptea târziu să fac ce îmi place, ziua nu am timp. Mai mereu adorm „cu becul aprins” și nu îmi prea convine.
0,3 Mi se pare ciudat că oamenii consideră necesar să îmi repete numele atunci când mă salută, „Teo. Ce faci, Teo?”, serios?
0,4 Îmi place să cunosc oameni și să văd cum gândesc ei.
0,5 Urăsc... Detest culoarea ROZ!
0,6 Îmi caut parteneri pentru exerciții de teatru de improvizație... Dar până acum nu am găsit pe nimeni.. ):
0,7 Numărul meu norocos este 7 ( Când jucam rummy cu ai mei părinți sau la petreceri cu prietenii de familie fur-luam  șaptele de negru și îl țineam strâns în mână până la sfârșitul jocului -mereu câștigam-)
0,8 Am câteva fobii închipuite. Mi-e groază să nu înghit vreo molie ( habar nu am de ce) dar singura frică, adică, mai bine zis respectul dus la extrem este acela pentru Divinitate.
0,9 Mi se par stupide dulcegăriile de cuplu „ Iepurash” „Pufuletz”
1 Toamna este anotimpul meu preferat.
1,1 Știu că nu am cum să fiu vreodată un părinte așa de bun cum sunt părinții mei.
1,2 Mi-am pictat ușa din cameră de aproximativ 5 ori și am început și cu pereții.
1,3 Îmi place să învăț, nu să tocesc.
1,4 Sunt conștientă de cât de multe lucruri trebuie să fac într-un timp foarte scurt ( viața-i scurtă, dăă)
1,5 Nu mă plictisește nimic și nimeni... bine... poate doar lingăii, ăia de te vrăjesc, te duc cu zăhărelul și te plimbă cu preșul în același timp.
1,6 Nu înțeleg răutatea
1,7 Mă ia de la ficat când îi văd pe marii culți cum vorbesc/ scriu  ( fraxu, machez, cmz, nmk, blah blah blah)
1,8 Îmi place să scriu și îmi plac instrumentele de scris.
1,9 Am avut ( pe cine mint? încă mai am) colecție de stilouri... și pietre
2 Îmi place să fac cadouri.
2,1 Îmi place să primesc cadouri. Dar tot mai bine mă simt când dăruiesc
2,2 Iubesc oamenii.
2,3 Îmi place să mă amuz și să amuz „cu cap”.
2,4 Nu-mi place când greșesc.
2,5 Îmi plac diminețile de iarnă, când ieși din scară, de la căldurică și te izbește gerul ăl' mare
2,6 Aș cânta non-stop dacă aș avea voce. Dar asta nu m-a oprit până acum .
2,7 Îmi place să descopăr România.
2,8 Singurele canale TV pe care le urmăresc sunt History, Comedy Central, Shorts, TV 1000 și NatGeo/ Discovery.
2,9 Mi-ar plăcea o carieră în politică, că prea am fost conduși de proști ( e o reclamă mai subtilă, ok?)
3 Ah! ce-aș mai bea un ceai de mentă! ( și acum veșnica glumă: DEMENTĂ CE EȘTI?)
3,1 Mă enervează glumele de prost gust.
3,2 Să merg cu trenul e plăcerea mea de vacanță și nu numai. Aș face un tur al Europei cu trenul.
3,3 Nu îmi plac mașinile! Singura marcă de mașini pe care o știu e mașina de spălat.
3,4 Îi admiri pe oamenii descurcăreți.
3,5 Îmi place la nebunie să vorbesc în public, mai puțin când mă bâlbâi
3,6 Mi-ar plăcea să fiu gazda unei emisiuni radio-difuzate.
3,7 Visez să fiu singură într-un parc, să râd de nebună, să cânt, să dansez, să stau ore întregi în liniște, cât timp gândurile țipă pentru mine.
3,8 Când eram mică am stat în Constanța și pot spune că marea nu m-a părăsit niciodată, deși eu le-am lăsat-o tuturor dar nimănui
3,9 Nu îmi plac știrile de la ora 5, da, alea cu morți și răniți.
4 Îmi place să mă uit cum se joacă tata la calculator
4,1 Nu-mi place să stau cu părul prins. Mă simt încorsetată.
4,2 Gândiți-vă la toate persoanele dezordonate pe care le știți, ok? Ei bine, eu sunt mama lor. La mine e mai mult o dezordine ordonată, de mai știu din când în când unde mai e vreun lucru, dar nu mereu.
4,3 Cred că lenea e semn de inteligență. Minimum de efort, maximum rezultat
4,4 Fac mai tot pe ultima zecime de milimetru
4,5 La mine palma stângă e pe post de agendă.
4,6 Port ochelari de la 3 ani...
4,7 Sunt, sper eu, o persoană credincioasă. Respect, însă toate religiile și țin la liberul arbitru.
4,8 „Când mă fac mare” vreau să am o bicicletă de două persoane.
4,9 Atunci când mă entuziasmez simt că îmi iese inima, sau cum zicea o prietenă, „iminioara”, prin coaste.
5 Nu înțeleg înjurăturile. Niciodată nu m-am priceput.
5,1 Vara când e cer senin și nu e lumină puternică noaptea îmi place să mă uit la stel și să găsesc constelații
5,2 Mă uit cam la prea mult stand up comedy
5,3 Detest mirosul de cafea!
5,4 Nu mă simt minunat când cineva îmi spune : „oh...e o poveste lungă” ok, am timp dar dacă nu vrei să îmi spui mai bine nu mă mai bagi în suspans
5,5 Mi-e milă de orice merge, zboară sau se târăște dar mai ales de oameni.
5,6 Orașul meu preferat este Clujul si Brașovul și Sibiul ...și Timișoara .....și Barcelona
5,7 Mă fascinează Marea Britanie.
5,8 Aș da o oră de sport pentru una de matematică
5,9 Mă atașez repede de oameni
6 Încă mai sufăr după lupii mei, Nero și mama lui, Tina.
6,1 Când citesc o carte mă gândesc: mamă... ce regizor de film bun aș fi!
6,2 Ca mai toată lumea îndrăgesc și eu actori: Adam Sandler, Eddie Murphy, Jim Carrey
6,3 Nu îmi place să citesc ceva dacă sunt obligată, să zicem. Lecturez de plăcere.
6,4 Dac-ar fi să fiu actriță aș juca doar comedie.
6,5 Îmi place să bucătăresc.
6,6 Trupele mele preferate sunt Bastille, Mumford & sons, The black keys, Pink Floyd, ei bine, ascult în general indie și rock mai soft sau alternativ.
6,7 Sunt cam alergică la cretă
6,8 Nu suport incultura
6,9 Îmi place să râd singură noaptea de tâmpeniile pe care le-am făcut peste zi
7 Când sunt emoționată vorbesc foarte mult.
7,1 Îmi place să fiu scoasă din zona mea de comfort, pentru a-mi testa capacitățile adaptive.
7,2 Aș vrea să locuiesc în Londra
7,3 Mi se pare super tare să fii independent financiar
7,4 Mi-ar plăcea să învăț să vorbesc engleză cu accent britanic.
7,5 Cred în extratereștii.
7,6 Vreau să fac facultatea la Cluj
7,7 Și mă enervez foarte greu.

Preș

O dorință ciudată
De a avea ce nu am
Și de-a fi ce nu sunt,
Mă calmează de-odată
Căci mă trag din pământ.

Și spre-a viselor poartă
Închinat m-am zadarnic
Căci împinsă de soartă
Am trăit prea năvalnic.

Ș-acum vreau să descopăr
Cum să-mi iau lumea-n mâini,
Încercând să acopăr
Ce mi-a fost luat de câini.

Iar pe preșul de care
S-a lipit nemurirea
-Căci din timp ne sunt toate,
Chiar durerea, simțirea-
Vreau acuma să scutur
Frimituri de regrete
Și, rugată de ego
Să-l izbesc de perete.

Scoborât s-a din Ceruri
Spre a mea prea mirare
Muza Celui ce-n vremuri
Era zeu de chitare.

De ar fi să ne tragem,
Cu tot suflul din zei,
Nu ar fi, oare simplu,
Să ajungem la ei?
Oare-un demon, din grabă,
Să fi spurcat sămânța
Cea ce fără prihană
Zăcea să se coacă
În tăcere de miei?

Și-a suflat iarăși Domnul
Cu putere de faur
Și ne-a sculat din somnul
Ce-l purtam ca pe-un laur.

A crăpat în noi vâna
De iubire divină,
Ne-am cam încercat mâna
Da' rămas încă plină.

Legendă

Vara-i mai frumoasă noaptea,

Iarna-i caldă dimineața,

Primăvara-mi colorează într-un mic tablou speranța.

Iară toamna scrijelește cu furtuni și ploi mărunte,

Ce îmi place mie-ai spune, fruntea dealului, pe frunte.

Se răstește Luna

La copilul, Soare,

Care vrea să joace

Grânele-n picioare.

Și îl ceartă Râul,

Până la vărsare...

„Cine-ți este tată,

Micuțule Soare?”

„Tată îmi e corbul,

Mamă ciocârlia,

Dară de soție,

Eu voi lua Câmpia.”

Și cu o privire, o îmbracă toată,

Cu un văl de raze și clipiri de stele.

„Vai, dar cât îmi seamăn, fiicele mele.

Ah, și ce supuse, capul lor și-l poartă,

De mă văd pe mine, inima le saltă.

Vântul le botează, ploaia le seduce

Dar tot nu contează, numele-mi vor duce.

Și când mort voi șade, răstignit de noapte,

Capete pleca-vor, adormi-vor, poate.”

TEODORA SCRIE. Azi mi-am amintit din viitor.

Un cer zăpăcit mi se-așterne-nainte, de parcă, o singură celună-n ajun, înaltul și marea, acum se despart pe vecie.

„Ieri...ce cuvânt” și sfâșiindu-mi firul gândului, un om, - „Cam ars de soare și vopsit blond la vârfuri...arată ca un pui pârlit, cu pene...” mă amuzam eu-  se apropie și-mi întinde mâna.

Pare că mă cunoaște... și încrezătoare în privirea piratului blond... i-o întind și eu.

Ajungem după ceva timp, în fața unui bar „underground”.

„PLATON” atârnă deasupra intrării. Doi oameni ce pare că privesc cosmosul, se holbeaza, de minute bune la un mic afiș de la intrare.

-Frate, cum l-or fi suspendat, nu știu... zici că au făcut un mini-vid între perete și foaie, este fascinant.

-Nu știu, frate, poate au folosit lipici?!

Alte două fete blonde, lângă baia comună poartă o discuție destul de interesantă, având în vedere că înfășițarea lor lasă de dorit în ceea ce privește intelectul.

Mă las purtată, încă, prin mulțime de blondul necunoscut, până când, ajunși lângă o masă aflată în cea mai întunecată parte a încăperii, scoate țipăt și un chiot de parc-ar anunța o nuntă

Zbierătului îi răspunde o privire ce strălucește verde în fumul ce scaldă, parcă, din Cretacic cuibul.

Privind spre întuneric, mă îndepărtez de lumină, fără să fiu sigură de ce sau cum mă mișc.

Pot spune doar că simt că nu-i mai simt mâna străinului lângă a mea și asta mă face să fiu mai nesigură ca niciodată. Ciudat.

Privesc în jur şi constat cu o oarecare emoţie dispariţia însoțitorului meu. L-aş fi strigat daca aş fi ştiut cum îl cheama.

Aflată în imposibilitatea de a mă agăţa  de ceva, orice, din lumea de afară pentru a mă sustrage, fără mare zarvă din clădirea fumegândă, iau loc, la masa lungă, în capătul opus locului de unde am văzut ţâșnind luminile verzi.

O siluetă cu barbă și păr între două lungimi își târăște scaunul mai aproape de al meu.

Ezit să îl privesc iar ochiii mei caută, fără voie luminile cele verzi ce îmi păreau familiare după doar cinci minute după ce le-am deslușit în haosul încăperii.

Scotocesc în întuneric dar verzeala ochilor s-a stins de mult din zona întunecată.

Aproape dezamăgită de eșecul căutării, privirea îmi cade pe cel de lângă mine.

Comoara mea verde, lucrul familiar pe care până mai acum nu îl știusem era în față-mi și-mi zâmbește.

Și el pare că mă cunoaște.

Închid ochiii. Încerc să îmi fac curaj, să îi vorbesc.

Îi deschid dar nu văd. Gura mi-e mută și ochiii în întuneric.

Fumul pare că nu mai este și lumea că mi-a stat în loc.

Închid ochiii din nou.

Azi mor rândunele

Când cobor

A-mi face patul

Printre vreascuri

Rău plouate,

Dormitez

Cu capu-n perini

De-amintiri

De mult uitate.

Și-am voit a-mi pune

Mâinile-mpreună

Însă tot ce-aș spune

Ar muri-n minciună.

Vreascurile ude,

Pat de rândunele

Inimi prea plăpânde 

Zac pustii în ele.

Colibă de vreascuri,

Salbă de lalele

Pene, puf, damascuri,

Azi mor rândunele.

           

            de Teodora Udrea

Omul.

Personaj principal,

Într-o viață fără scenariu

Improvizez. Decor banal

Îi știu orice detaliu.

Dramaturgul Dumnezeu,

Autoportretizând, 

A făcut să fiu azi eu,

Cel ce plâng și mor râzând.

Fără rost, cutare lucru

Azi te supără, „da-ți trece”

Iar în sufletul tău sacru

E nemuritor și rece.

A dorit, crezut-a,

Să se facă pace...

Dar învins de cruda 

Nepăsare. Tace.

Și-or să tacă pururi,

Morții în morminte,

Omul cât trăiește

Face doar ce simte.

Și fără să spere 

Că ajunge mare,

Omul nostru-și calcă

Visele-n picioare.

El a vrut să facă

Și să știe tot,

Să ajungă unde

Numai zeii pot.

Și-a căzut aripa

Lui Icar spre Soare,

Labirintul, moarte,

Libertatea, foc,

Cu aripa frântă,

Omul nu răzbate 

Nici să-și ia elanul

Să zboare din loc.

           

 de Teodora Udrea