Un cer zăpăcit mi se-așterne-nainte,
de parcă, o singură celună-n ajun, înaltul și marea, acum se despart pe vecie.
„Ieri...ce cuvânt” și sfâșiindu-mi
firul gândului, un om, - „Cam ars de soare și vopsit blond la vârfuri...arată
ca un pui pârlit, cu pene...” mă amuzam eu-
se apropie și-mi întinde mâna.
Pare că mă cunoaște... și
încrezătoare în privirea piratului blond... i-o întind și eu.
Ajungem după ceva timp, în fața unui
bar „underground”.
„PLATON” atârnă deasupra intrării.
Doi oameni ce pare că privesc cosmosul, se holbeaza, de minute bune la un mic
afiș de la intrare.
-Frate, cum l-or fi suspendat, nu
știu... zici că au făcut un mini-vid între perete și foaie, este fascinant.
-Nu știu, frate, poate au folosit
lipici?!
Alte două fete blonde, lângă baia
comună poartă o discuție destul de interesantă, având în vedere că înfășițarea
lor lasă de dorit în ceea ce privește intelectul.
Mă las purtată, încă, prin mulțime de
blondul necunoscut, până când, ajunși lângă o masă aflată în cea mai întunecată
parte a încăperii, scoate țipăt și un chiot de parc-ar anunța o nuntă
Zbierătului îi răspunde o privire ce
strălucește verde în fumul ce scaldă, parcă, din Cretacic cuibul.
Privind spre întuneric, mă îndepărtez
de lumină, fără să fiu sigură de ce sau cum mă mișc.
Pot spune doar că simt că nu-i mai
simt mâna străinului lângă a mea și asta mă face să fiu mai nesigură ca
niciodată. Ciudat.
Privesc în jur şi constat cu o
oarecare emoţie dispariţia însoțitorului meu. L-aş fi strigat daca aş fi ştiut
cum îl cheama.
Aflată în imposibilitatea de a mă
agăţa de ceva, orice, din lumea de afară
pentru a mă sustrage, fără mare zarvă din clădirea fumegândă, iau loc, la masa
lungă, în capătul opus locului de unde am văzut ţâșnind luminile verzi.
O siluetă cu barbă și păr între două
lungimi își târăște scaunul mai aproape de al meu.
Ezit să îl privesc iar ochiii mei
caută, fără voie luminile cele verzi ce îmi păreau familiare după doar cinci
minute după ce le-am deslușit în haosul încăperii.
Scotocesc în întuneric dar verzeala
ochilor s-a stins de mult din zona întunecată.
Aproape dezamăgită de eșecul
căutării, privirea îmi cade pe cel de lângă mine.
Comoara mea verde, lucrul familiar pe
care până mai acum nu îl știusem era în față-mi și-mi zâmbește.
Și el pare că mă cunoaște.
Închid ochiii. Încerc să îmi fac
curaj, să îi vorbesc.
Îi deschid dar nu văd. Gura mi-e mută
și ochiii în întuneric.
Fumul pare că nu mai este și lumea că
mi-a stat în loc.
Închid ochiii din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu