Noii vechi. Vechii noi.

Noi doi, într-o căruță obscenă ce merge-n amonte, cu caii-n aval și fânul ce-i atârnă-n cer. Și Luna se miră că ne găsi în preajma ei, atât de umili, cerând parcă iertare fiecărei stele că am ascuns-o-n nori. Licărul fiecăreia în parte, doar distrăgându-ne din drumul nostru. Te liberezi de orice grijă, trăgând cearșaful negru, cu gaură la mijloc, peste întinsul ce ne-nconjoară. Nu avem ață să coasem gaura, de-abea ne-ajuns și nouă. Și nici petice nu mai avem că le-am folosit pe toate la reconstrucția deficitară a bombei cu ceas rezistent la sângele vărsat mai înainte.
Pereții ne-ngesuie și nu avem astâmpăr în goana după ciuperci. Doar ce-a plouat în mine cu iubire și tu ești paguba ce mi-a rămas.
Te storc de viață într-o lingură cu apă de izvor, s-o sorb cu poftă, ca să mor de prospețimea începutului ce-l reprezinți.
Ne pocim unul altuia numele, nu c-am mai ști și cum ne cheamă, nici nu mai vreau să-mi amintesc.
Petale de petunii pătate cu petrol în fața ușii casei noastre ce ne are-n grijă ca o cloșcă șchioapă ce nu ține pasul cu puii care-i cresc.
Ne-am făcut prea mari să mai încăpem în odăița atât de suficientă ieri.
Și mâine sigur stăm într-o odăiță puțin mai mare, cât să ne mințim că nu mai creștem prea curând.

Suntem imenși. Nimic nu ne cuprinde, nici noi pe noi nu mai putem acum. Doar unul pe altul dacă am insista, am putea să rupem cusătura ce ne desparte, adunându-ne.
Și astfel ne-am elibera, îngrădindu-ne ființa în bocet Apocaliptic și Pământul ar cădea în jurul nostru, fugind de noi, căci separați suntem iar mici și dispărem în fundul timpului, lăsând în urmă un ecou de tunet asurzitor.
Ne-ncetinim evoluția, alergându-ne în cerc pe mica fâșie ce a mai rămas din planeta noastră.
Te-mbrățișez, copile, că asta-i ce-a rămas din noi.
Nici nu știi cine ești tu,  nici eu nu știu, mă descopăr și-ți umbresc goliciunea. Ba chiar cresc mai mare și mă-mplinesc, dar cusătura mă ține încă și te cuprind în palmă, hiperbolizându-te-n sărut.
Lumina din fereastra spartă se-ngenunche-n barba ta și umbra cade perpendiculară pe restul de cusur din colțul gurii schimonosite în rânjet de bufon.
Ne-am cumpărat și un pian și ne-am mutat pe plaja goală, să îi cântăm nisipului ode de scoici și melci și sirene.
Avem și altă cas-acum. E mare cât să ne cuprindă. Mai are loc și un copil ca să se joace gol în tindă.
Dar copilul a plecat de groază că va crește și nu va mai avea loc în casa rămasă goală, adică plină de noi.
Avem și-un câine care latră dar vine și pleacă doar cu Luna. Și îl ațâță vântul, hoț de planuri, de-l face să se ridice-n două labe să ne mai aducă și nouă aminte de cât de puternic poate să fie.
Te pierd și te găsesc în fiecare clipă când sunt cu tine și te descopăr mai mare și mai frumos din cale-afară, de fiecare dată când clipesc.
Mi te repet în minte, să-ncerc să te uit, să mi te urâțesc. Degeaba.
Și te urăsc din toți rărunchii că e mai ușor decât să fi iubit vreodată.
Eu nu vreau flori și nici bomboane, mi-e dat să miros un trandafir de ciocolată aerată în fiecare zi.

Pompez viață în pneul spart al realității.
Mă zbat între patru pereți umani , durere de clepsidră, ce-și scurge-n sine, repetat, cu aceeași grabă de ceas antebelic, menirea.
Fredonezi memoria unei amintiri pe buzele tale-ncleștate în sărut etern.